picture about arad

arad-timisoara

Duminica, ora 7:27 pm. Merg spre Timisoara. Toata lumea din compartiment doarme. Becul nu functioneaza. Fundal: Radiohead. Sa transform blogul intr-un jurnal? Maybe. Nu stiu inca. Mi se pare totusi ca aceste lucruri mai intime ar trebui tinute pentru mine. Inca o saptamana in Timisoara de partiale. Sambata il dau pe cel de la fizica. Inca nu am invatat nimic dar sper ca o sa ma descurc. Oricum am destul timp sa invat. O sa am o saptamana interesanta totusi. Tot saptamana asta o sa ma duc si la teatru. La Aualeu in Scart. E cred singura piesa care nu am vazut-o din stagiunea asta a lor. Chiar astept si sunt entuziasmat. Din cate am vazut au piese bune, simple si cu un mesaj destul de clar. Posterul mi se pare foarte interesant. E un poster alb cu negru desenat jocul spanzuratoarea si pe acele linii pe care ar trebui sa fie scris cuvantul ghicit scrie numele piese: Draga Elena. Vreau sa iau si la fizica o nota mare. Ma abitioneaza o groaza de chestii in Timisoara. Am venit oricum cu un plan concret in Timisoara si pana acum imi merge foarte bine. Sunt oricum foarte la inceput si nu are rost sa ma entuziasmez degeaba. Nici macar de prima sesiune de partiale nu am trecut. Consider ca o buna educatie formala va conduce la un drum bun in viata. Daca nu ma stradui din facultate nu o sa ajung niciunde. Si sincer ma abitioneaza si mediul in care studiez. Sper sa nu am deziluzii mari. Mi-e intr-un fel frica de asta. Fac tot ce e posibil sa imi indeplinesc visul. De cate ori imi pierd un pic motivatia incerc sa imi reamintesc de ce am venit aici si ce vreau sa fac. Take care you guys. Fight for yourselves.

O poveste intre multe altele

La insistentele unei foarte bune prietene am ajuns sa scriu articolul asta. Imi pare rau ca ajung sa scriu foarte putin sau mai deloc pe blog dar din pacate timpul liber este foarte putin si pur si simplu de multe ori sunt prea obosit pentru a face analize de tot felul. Trebuie sa recunosc ca pentru a deveni un student bun trebuie sa tragi tare si sa inveti. Am ajuns la concluzia ca facultatea se poate termina foarte bine si lejer cu note de 5 si 6 tinand totul intr-o petrecere si o veselie. Dar ca sa ai note mari chiar trebuie muncit si invatat destul de mult ce iti ia o parte importanta din timp. Oricum nu asta am vrut sa scriu ci o poveste foarte amuzanta ce mi s-a intamplat mie si prietenului meu A.

In seara zilei de vineri a concertat trupa Byron in Timisoara. Am fost o mica gasca, oameni foarte misto si draguti la acest concert in cafeneaua 700, un loc extrem de classy si plin de bun gust. O ambianta placuta, muzica excelenta, concert aproape acustic ce imbia totul intr-un cadru intim foarte dragut. Se facuse deja 2 si ceva dimineata si nici eu nici A nu mai aveam bani. Adica el avea 4,20 Ron si eu 3 Ron. Eu ii imprumutasem ceva bani si urma sa ii inapoieze dimineata acea la ora 6:45 cand urma sa ne ducem cu trenul spre casa. La ora intalnirii eu aveam vreo 3 ore de somn la activ iar A nici macar una. El statea pe banca foarte lejer si savura din plin o doza de sprite cumparata cu 1,5 Ron de la alimentara din fata caminului. Eu l-am intrebat daca are totusi sa imi dea bani de tren. Foarte mandru, A mi-a raspuns ca are exact 2,70 Ron pentru biletul lui de tren cu reducere. Astfel aveam in total 5,7 Ron pentru bilet de tren. Mie imi mai trebuiau 3 Ron pentru biletul de tren. Astfel, ne pornim la 6:45 spre gara intr-un ritm extrem de lent. In loc de 35 de minute am facut vreo 45 -50. Eram extrem, extrem de lenti si de adormiti. Am scos din fata facultatii Electro 10 Ron pentru a putea sa imi cumpar si eu bilet. Ok. Totul e in regula. Ne luam biletele, ne ducem pe peron. Sta A sa fumeze o tigara. Trenul trebuia sa plece la 8:10. Sageata pana la Arad. Scria Oradea pe tren. Directia era buna. La 7:47 a zis conductorul:”hai ca pleaca”. Eu panicat din fire am crezut ca pierdem trenul si l-am luat tras in tren. Porneste trenul la 7:47. Urcasem in acceleratul de Oradea in loc de personalul de Arad. Ironia sortii era ca trenurile erau identice, la 15 min diferenta si mergeau in aceeasi directie. In momentul in care am realizat ca ne-am urcat in alt tren am bufnit amandoi in ras si am plecat spre conductor sa vedem ce putem face. Ne gandeam sa ne dam jos in Ronat (cum sa te dai jos in Ronat!! ), dar cum era accelerat, prima oprire era in Arad, ceea ce era destul de ok pentru noi oricum am lua povestea. Conductorul a zis: „Nicio problema, platiti amandoi 9,5 Ron de caciula si scapati”. Care era problema? A si-a dat toti banii pe biletul de tren si eu am avut initial 13 Ron din care 5 i-am dat si eu pe tren. Astfel am ramas cu 8,40 Ron. I-am explicat conductorului ca nu avem atatia bani. Pai in cazul asta s-a simtit obligat sa ne ceara un act de identitate. Dupa ce a verificat la toti din tren biletele a venit si la noi. Dupa ce ne-am primit o mica morala ne-au fost rostite urmatoarele cuvinte: „Dati lovelele la nasu’”. In momentul ala aproape ca am bufnit in ras dar i-am dat cei 8 Ron ce ii aveam. Am fost amenintati si cu un proces verbal de 400 Ron dar na ~am scapat~. Pana la urma am ajuns la ora 8 jumate in Arad pe un mega frig, cu 40 de bani in buzunar. Am mers inca o ora pe jos pana am acasa. Pe drum m-am intalnit cu o fosta colega de liceu, cu un fost coleg de generala, mama unui prieten si inca un vecin. Va dati seama cam ce se gandeau ei ca sunt la ora 9 dimineata pe jos prin Arad cu rucsacul in spate. A fost o poveste foarte haioasa si cu siguranta o amintire placuta.

Tin sa precizez ca articolul a fost scris pe tren la ora 11:26 pm in drum spre Arad dupa vreo 25 de ore de nesomn. Incep sa realizez ca imi place viata de student si patesc multe si sunt implicat in multe activitati. Nu prea am timp sa realizez ca traiesc niste vremuri foarte faine.

C u. Take care :)

Hello new life

Nu prea vreau sa dau detalii despre viata mea personala dar acum chiar vreau sa impartasesc acest sentiment de beatitudine care il port. Sunt mutat doar la 50 km de Arad si parca traiesc altceva. Am o proprie casa (camera), un orar bine stabilit, colegi, agitatie. Tot ce imi doream. Sunt oarecum pe cont propriu si asta imi da o stare super buna de spirit. Imi place ceea ce incep sa traiesc. Sunt ca un copil de 7 ani care face trecerea de la gradinita la primul an de scoala. Ma simt excelent. Abia astept sa vad cum este tot sistemul, sa imi vad noii colegi si profesori. Am o camera foarte frumoasa. Totul este nou si ma simt extrem de confortabil in ea. Abia astept sa invat orasul mai bine, sa imi fac o gasca misto de studentie.

Ma duc la culcare. Maine e prima zi si la 11 e deschiderea. :D

Timisoara, here I am!!

Casete de vanzare?

Cum noaptea nu prea gasesc nimic la tv pentru a adormi mi-am facut un obicei in a asculta casete cu muzica. Doar ca am prea putine. Asa ca fac apel la toti cei care aveti casete ce stau prafuite pe ultimul raft din debara. Le cumpar, no problem. Ascultatul casetelor e ceva extrem de placut. Sa auzi acel sunet din background pe care a fost inregistrata melodia. Superb. Va rog sa ma contactati daca aveti ceva pe acasa/la parinti/bunici.

Kind of Blue

Simt ca trebuie sa scriu despre jazz. Trebuie, dar si vreau sa scriu. Este un moment mult prea important ca sa nu il consemnez. Sunt un fan inrait al muzicii de cativa ani si al jazzului de vreo doi si ceva. Astazi implineste albumul meu preferat din jazz jumatate de secol. Este probabil si cel mai important album din acest gen de muzica al tuturor timpurilor. 17 august 1959 a fost data lansarii albumului. Tot in acel an a fost inclus in National Recording Registry, acolo unde intra doar discurile care sunt "culturally, historically, or aesthetically important, and/or inform or reflect life in the United States". In 2008 a pimit patru discuri de platina si s-a situat pe locul 12 in topul celor mai importante 500 de albume intr-un clasament al revistei Rolling Stone.
Albumul este unul minunat. Are 48 de minute de magie pura. Incepe cu "strigatul" lui Miles Davis catre generatia bebop prin melodia "So what". Doreste o indepartate, o eliberare din "agresivitatea" epocii sale. Urmeaza, "Freddie Freeloader", etapa de evadare din curent si cautarea unei noi generatii, al unui nou suflu, al unei noi directii in jazz. "Blue in Green", o melodie linistita cu un inceput minunat de trompeta si bas, continuand pe rand cu pian si saxofon, Bill Evans si John Coltrane. O progresie minunata de instrumente. Piesa reprezinta calmarea spiritului dupa primele doua melodii ce te tineau in priza de la evadarea din bebop. "All blues" imi sugereaza o multumire din numele lui Miles Davis generatiei blues, swing, big band pentru ca reusirea mentinerii in viata o parte din cultura Americii. Ultima melodie, "Flamenco Skethces" reprezinta odihna perfecta dupa creearea acestui nou suflu in interiorul muzicii, modal jazzul. La nici un deceniu dupa ce a inventat cool jazzul, Miles Davis isi confirma din nou statutul de muzician de prim rang de data aceasta mai puternic si mai frumos prin Kind of Blue.
Acest album este unul magic. Trebuie ascultat. Fiecare nota, fiecare solo, fiecare miscare este una splendida. E vocea unei intregi generatii. Probabil cea mai prolifica si mai inzestrata generatie din istoria jazzului.

Am postat un filmulet de pe youtube. Ii invit pe toti cei care mi-au citit articolul sa se uite si la clip. E dedicat albumului si analizat pe scurt (mult prea scurt) de catre mari artisti de jazz, toti lucrand la un moment dat cu Miles. Probabil am fost extrem de subiectiv in articolul acesta dar am simtit ca trebuie sa scriu.

"Don't play what's there, play what's not there." - Miles Davis

Hotel Rwanda

Nu sunt un mare fan al filmelor. Ma uit foarte rar. In general as spune ca una, maxim doua pe lunaimi sunt de ajuns. Acum sunt intr-un maraton as spune. "Consum" vreo trei filme pe saptamana. Unnul m-a suprins intr-un mod bizar. Nici nu stiu daca a fost pozitiv sau negativ modul in care am primit mesajul filmului. Abordarile sociale si cele politice sunt cele ce ma ating. De curand am vazut filmul "Hotel Rwanda". Mi-am dat seama in ce lux traim. Mi-am dat seama ce norocosi suntem ca avem Internet, HBO si apa calda. Probabil ca unii vor spune ca exagerez, ceea ce probabil si fac, dar filmul m-a terifiat pur si simplu. Tema principala consta in razboiul civil intre cele doua comunitati etnice din Rwanda: hutu si tutzu. E practic o bataie care pe care pe tot parcusul ecranizarii. Am inceput sa ma uit la film noaptea pe la 1:00 si am zis ca sting calculatorul dupa o jumatate de ora sau maxim o ora. M-am uitat cu sufletul la gura la tot filmul. Pur si simplu iti dai seama de minciuna continua ce ti se vara pe gat si cat de ghinionisti pot sa fie unii oameni. Va recomand filmul pentru o reflectare asupra ceea ce se intampla in jurul vostru. Chiar si dupa o jumatate de saptamana sunt afectat de poveste si de ceea ce se intampla acolo. Incercati sa va uitati la film. Merita.

Va spun cu cea mai mare sinceritate,
Pace